Era o duminică rece de iarnă, o zi de 13, dar care nouă nu ne-a adus ghinion. Dimpotrivă, ne-a trimis în gară la Neagra, Stînceni.  (* A se înțelege prin „noi” – exploratorii împreună cu ai noștrii liderei şi încă doi “curioşi” :D).Eram gata să cucerim vârful Zespezel. Echipaţi de drumeţie, cu rucsacul în spate, ceai fierbinte în termos și mâncare pentru o zi, beţe și bocanci acoperiți de parazăpezi sau, după caz, cu un strat de scotch de jur-împrejurul pantalonilor pentru a nu lăsa zăpada să intre (soluție creativă testată și recomandată😉 ), ne-am pornit încrezători și voioși.

Traseul a început  cu un drum forestier, desprins parcă dintr-o carte de povești. Zăpada uşor îngheţată scârţia  ca și cum ar fi fost  trezită de bocanul, ce nu se lasă intimidat. Atunci când se întâmpla să aluneci, auzeai îndată chicoteala celui aflat înspatele tău, căci știm cu toții…echilibristica e o artă de cercetași stăpânită (mai mult sau mai puțin :D).

Era o vorbă: „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese!”.. Am mers și noi pe acest principiu…. al pauzelor…lungi? Aşa de vreo 5 minute: timpul e relativ… dar suficient cât să se pună la cale un plan ce include multă zăpadă şi câte un explorator ca şi sursă demonstrativă. Pauze… dese? „Keep them coming!” O gură de aer în plus… o cană de ceai cald să ne ungă pe suflet…

Începutul a fost mai timid,  presărat cu aluzii la posibilitățile culinare care ne aşteptau, fie că era sandwich-ul pregătit de mama sau doar pofta de pizza pusă în cui. Progresam plănuind bulgăreli și trânte în zăpadă  ceea ce ne ambiţiona să nu ne dăm bătuţi. Muşchii ne erau încordați și concentraţi la paşii pe care trebuia să-i facem, iar uneori păreau că vor să cedeze,  dar chiar și așa susţinerea tipic cercetășească a celor din jur nu întârzia să apară şi astfel nu renunţam!

Iată-ne ajunși la refugiu, o stână părăsită ce ne vestea că mai e doar puțin. Aşteptam cu toţii acele minute de odihnă şi reîncărcare cu calorii, iar râsetele colorate animau liniştea refugiului.

După popasul bine-meritat, redobândindu-ne energia,  eram pregătiţi și hotărâți să cucerim vârful, nu mai era cale de întoarcere! Drumul devenea tot mai greu, dar aveai necontenit ajutorul celor mai experimentaţi decât tine. O mână întinsă, un sfat…Gata oricând! Aaaa…să nu uităm cum profitam de orice moment pentru a ne „trage-n chip”. Tot urcam și urcam și ne mai feream de câte o creangă și mai alunecam cu câte un picior ștrengar și ne mai sprijineam în beţe și mai râdeam la glume şi tot aşa până sus.. Încă o urcare mai abruptă… și poate încă una, dar ce mai contează după ce ai ajuns?! . Iat-o: plăcuţa ce ne zice  Zespezel, 1278m!

Mândrii că am reușit ce ne-am propus, admiram peisajul superb ce se întindea agale în jurul nostru. Vedeam în depărtare piscurile Călimanilor, brazi îngreunați  cu zăpadă și cerul senin, parcă special pentru noi. O iarnă de poveste… la înălţime…

Şi dacă tot am urcat, mai trebuie să şi coborâm, vrem nu vrem… Iar pe unele porţiuni coborârea pe fund prin zăpadă era cea mai bună idee…și cea mai distractivă: pârtieeeeeeee….  Reîntorși la refugiu, de această dată nu doar concepeam planuri cu zăpadă și exploratori, ci am început să le punem în aplicare.  Nimeni nu se supără pentru o spălătură cu zăpadă, nu-i aşa?😀 Şi pentru că albul din jur era numai bun de răscolit,  o mână de curajoşi, luându-şi ceva avânt, pornind cu viteză , se aruncau în zăpadă  spre deliciul privitorilor  Şi ardeeeeeeeeee!!! (..zăpada arde pentru cunoscători :P)

Drumul înapoi spre gară, mult mai liniştit, s-a încheiat cu câte o cană de ciocolată caldă și o pungă cu poveşti și amintiri. Roşii în obraji, nu acceptam și nu recunoșteam oboseala…eram în stare să ne întoarcem până pe vârf, doar și pentru încă o poză.

Ca în orice poveste frumoasă de iarnă lupta, nu cu balauri, ci cu zăpadă, a fost câştigată, noi fiind eroii: acei curajoși exploratori ce acum se îndreaptă triumfători spre casele lor… cu trenul, așa cătinel cât să mai rezolvăm câte o enigmă.🙂

Text: Ancuța Hanca & Ailurus

Poze aici :D